Despre viață
Nu m-am întâlnit de ceva timp cu fetele de la asociația noastră. De obicei ne întâlneam săptămânal, pentru ședințele de teatru, cu dragii noștri profesori. Dar de vreo două săptămâni nu s-au mai ținut, că lumea era plecată în concedii sau avea mai multe probleme de rezolvat.
Merg cu drag la întâlniri, dar recunosc că uneori, mi-e o lene cumplită să plec de-acasă, mai ales că eu locuiesc în afara orașului și nici nu conduc mașina. Mi-e greu să ies din zona de confort. Și de multe ori, când se anulează o întâlnire, respir ușurată, deși le iubesc pe fetele noastre tare de tot, ca nu am fost eu cea care a trebuit sa „inventez” un motiv să nu ies din casă.
Mi-e drag de ele, știu că doar noi ne înțelegem poveștile noastre triste sau vesele, de prin spitale, de la tratamente. Că orice poveste ar fi, oricât de dramatică, are și o tentă de umor, care te face să zâmbești. Adică râzi și plângi, în același timp. Cei care-au trecut prin cancer, ca și noi, știu despre ce vorbesc, ajungi să faci haz de necaz.
Uneori vorbesc cu ele întruna, de nu pot să mă oprească. Alteori nu pot să scot un cuvânt, mai ales când mai vin persoane necunoscute, intrând în episoadele mele de anxietate acută, pe care mi le cunosc toți psihologii din Cluj. Aproape toți. Cu transpirațiile reci și cu atacurile de panică însoțitoare.
Aseară a fost o altfel de întâlnire. Ne-am adunat în curtea școlii, ca de obicei. Dar parcă era prea frig pentru exercițiile obișnuite. Și cumva, simțeam nevoia să vorbim. Sau să ascultăm povești de viață.
Și-am ajuns la Chios, în Parcul Mare, pe terasă, unde ne-am așezat pe o canapea confortabilă, având deasupra un felinar ce avea rol și de radiator, atât de potrivit pentru o seară răcoroasă de toamnă. Mai târziu am cerut și niște pături. De fapt, am strâns cam toate păturile roșii de pe acolo. Și învârtite în pături, ne-am mâncat bruschetele și ne-am băut ceaiul, vinul sau limonada, la ceas de seară. A fost cel mai bun ceai de ghimbir, pe care l-am băut vreodată. Și ne-am spus ofurile, clipele grele prin care am trecut, ceea ce ne-a făcut nefericite cândva și cauzele care transformă uneori un om bun într-un om rău.
Doamna din Mănăștur a început poveștile, și ochii ei, de albastru intens, au început să se însenineze, cu fiecare cuvânt rostit. S-au risipit și umbrele de pe frunțile noastre, au rămas doar umbrele serii, sub felinarul de deasupra mesei. Am privit-o atentă. Cu siguranță, în tinerețe, a fost o femeie frumoasă. Încă mai e frumoasă, cu trăsături delicate, ce ascund o sensibilitate aparte. A înfiat un copil, a ales să aibă grijă de el, necondiționat. Nu știu de ce boala asta cumplită (cancerul) alege oameni buni. Oameni care ajută și au grijă de alți oameni. Apoi au început necazurile, care parcă nu se mai termină, totul culminând cu o recidivă a bolii, descoperită anul acesta, la un control obișnuit. Dar dincolo de toate necazurile lumii care parcă s-au abătut asupra ei, de durerile articulare ale unei poliartrite reumatoide, care schimonosesc în general chipul unui om, încă zâmbește. Și crede în Dumnezeu. Probabil, ca mulți alții, l-a căutat o viață întreagă, neștiind ce caută și l-a găsit, când aveau cea mai mare nevoie. Am înțeles și eu asta, într-un târziu, când nu știam cât mai am de trăit. Că doar atât mi-au mai rămas, speranța și credința.
Am vorbit despre multe. Despre neasumarea bolii partenerului de viață, când, pe lângă problemele de sănătate pe care le ai, te trezești că cel de lângă tine te-a părăsit, fără să-i pese cum o să te descurci, și fără să-și pună problema că ar fi putut să fie chiar el, cel bolnav. Când prea grăbit ca să-și refacă viața, uită de toate clipele frumoase pe care le-a petrecut lângă tine, uită chiar și de copii, de responsabilități. Uită să-ți dea măcar un telefon sau un mesaj. Nu știu cum ajung unii oameni să se dezumanizeze în astfel de situații!
Am vorbit despre căsnicii și despre copii. De fapt despre problemele lor. Și despre soacre. Cum dor unele cuvinte, aruncate cândva, și peste ani. Cum nu poți să uiți și să ierți, ceea ce te-a durut cândva. Când nu ai făcut alegerile cele mai bune. Sau nu ai știut cum să comunici cu ceilalți. Cum să treci de zidurile care despart oamenii.
Despre diferențele de ani dintre soți, întrebându-ne dacă o diferență de peste zece ani între doi soți ar putea face o căsnicie nefericită. Și-am ajuns la concluzia că viața e prea scurtă și noi trebuie să ne trăim clipa. Carpe Diem! spune o expresie latină. Să nu uităm nici noi asta, să ne bucurăm de clipa de azi!
Despre cât de nociv este amestecul părinților în viața și căsnicia copiilor, în alegerile lor. De nevoia de intimitate și de libertate a unui copil. Uităm uneori, cocoloșindu-i prea mult, că și noi am avut cândva aceleași probleme.
Apoi despre cât de neeficiente sunt tratamentele naturiste, cărora li se face atâta reclamă pe rețelele de socializare. Și ca de fiecare dată, am ajuns la concluzia că nu rezolvă problema pe care o ai, că importante sunt tratamentele recomandate de medicii oncologi, chiar dacă sunt agresive și greu suportabile.
Dar despre ce n-am vorbit? Și dacă nu s-ar fi făcut noapte, despre câte mai vorbeam… Ceasuri întregi. Totuși, data viitoare, dacă o să mai fie o astfel de întâlnire, o să propun ca fetele să-și amintească ce le-a făcut cândva fericite. Să vorbim și despre fericire. C-am mai avut și astfel de clipe. Sau care sunt lucrurile bune din viața noastră, pentru ce suntem recunoscători. Sau cine sunt oamenii cărora le datorăm o împlinire, cine sunt cei care ar merita măcar un mulțumesc din partea noastră. Sau dacă avem o listă a lucrurilor pe care nu le-am făcut încă și ni le dorim. Un fel de listă a dorințelor neîmplinite.
Am ajuns acasă într-un târziu. Gândindu-mă la toate. Încă zâmbind. Parcă a fost o întâlnire cu fetele din anii de școală, când uităm de griji, de probleme. Ca la douăzeci de ani. Pare incredibil c-am avut cândva această vârstă. Mă uit în urmă și mă întreb, ce aș schimba, dac-aș putea da timpul înapoi? Dar nu-mi voi răspunde azi. Poate că va fi odată, un alt subiect de discuție, ca-ntre fete, pentru o altă seară târzie, de toamnă.
