
4 februarie – Ziua mondială a luptei împotriva cancerului
Vrem să vă simțim prezența în viața noastră, în fiecare zi, nu doar astăzi. Vrem să știți că ne bucurăm de viață, că râdem, că dansăm, cântăm și ne facem planuri de viitor. Iubim și ne iubim. Suntem absolut normali! Avem nevoie de voi toți în viața noastră. Căutați-ne…Ușa (inima) noastră e mereu deschisă.
La mulți ani oameni puternici!
Cred că cele mai potrivite cuvinte în această zi, sunt cele așternute pe hârtie, de către una din beneficiarele Asociației Oameni buni, care nu a dorit să-și dezvăluie numele. Îi mulțumim pentru curaj și inspirație!
„2018 ar fi trebuit să fie unul dintre cei mai buni ani ai familiei noastre. Trecuserăm cu bine în vară de emoțiile bacului și admiterii la facultate ale fiicei noastre, după patru ani grei, cu meditații, stres și nervi întinși la maxim. Și răsuflam ușurați că terminaserăm cu majoratele, banchetele, sonetele și ținutele de gală, care ne cam irosiseră toate puterile și economiile.
Chiar râdeam la birou și le spuneam colegilor că 2019 va fi anul meu, în care mă voi ocupă serios de mine, voi slabi vreo câteva kg, mă voi tonifia la sală, voi scăpa de viața sedentară, îmi voi cumpăra lucruri, chiar și parfumul mult dorit, pe care nu mă înduram să dau atâția bani. Poate voi ajunge și-n Peru, în America Latină, o dorință veche, neîndeplinită. Îmi voi face și câteva analize medicale și poate un curs de engleză sau de resurse umane. Și mă voi gândi serios la mutarea cu ai mei, pentru că-mi ajunseseră patru ani de navetă de weekend, cu program strict de curățenie, spălat, călcat și gătit. Să începem ”să trăim” și noi, să intrăm într-o oarecare normalitate.
Mă simțeam epuizată de aproape un an, dar mă gândeam că e firesc, pentru că aveam atâtea pe cap și trebuiau rezolvate. De la un timp nu se mai putea înțelege nimeni cu mine, mă certam cu toată lumea. Parcă răsăriseră dușmani peste tot. Mă simțeam neînțeleasă și la serviciu și acasă. Dar parcă nu mai aveam nici putere să mă cert. Și din martie se ivise din senin un nodul la sânul stâng și-o înțepătură răzleață mă chinuia uneori. Dar nu m-am speriat foarte tare, pentru că nu aveam antecedente în familie ( din câte știam atunci). Îmi alungam gândurile, credeam că e cu siguranță ceva benign. Îmi făcusem o singură ecografie în urmă cu patru ani și jumătate și nu fuseseră probleme. Am zis că după examene merg la un control. Dar nu m-am dus nici în iulie, în schimb am făcut niște tratamente de tonifiere, cu drenaje limfatice, după ce am semnat niște formulare în care am scris că eram perfect sănătoasă. Îmi era teamă să mai verific nodulul. Mă gândeam că poate va dispărea, dacă nu mă mai gândesc la asta. Dar n-a dispărut. În schimb eu parcă eram tot mai absentă, eram sleită de puteri și de cîte ori mă uităm în oglindă, aveam ochii tot mai mici și mai închiși și lumea mă întreba mereu de ce sunt supărată.
Am avut curaj să-mi verific nodulul abia la sfârșitul lunii noiembrie, când împlinisem 48 de ani și m-am speriat. Nu mai era unul singur, mai erau și alții, care-mi cuprinseră sânul. A două zi am mers la medic, la o clinică privată, sperând într-o minune. Dar doctorița nu s-a uitat în ochii mei când mi-a dat scorul bi-rads 5, doar mi-a spus să caut de urgență un chirurg și un medic oncolog. I-am zis soțului meu care mă aștepta la ușă că eu cred că-i ceva grav, să verifice pe net scorul primit. Încă nu puteam să rostesc cuvântul cancer. Începuse să mi se facă frig. Și frigul acela, fiorul de gheață ce-mi cuprinsese șira spinării în acea zi, nu m-a părăsit vreo câteva săptămâni. Pentru că, recunosc, fac parte dintre cei care am crezut că totul s-a sfârșit, odată cu primirea diagnosticului , tremurând într-un pat, acoperită cu toate plapumele din casă. Știu că am zăcut așa vreo două săptămâni. Nu puteam să mănânc și apa o înghițeam cu greu. În casă nu s-a făcut nici curățenie, nici mâncare. Din când în când, printre reprizele de plâns, mai ceream un caiet în care notăm ce au de făcut ai mei, unde sunt lucrurile și actele, unde și când trebuiau plătite facturile, încă nu puteam să mă gândesc doar la mine. Și printre toate, încercam să îmi ascund plânsul de fiica mea, care a aflat abia după un an, timp în care trecusem și prin două operații, ce boală am. I-am spus soțului meu cam tot ce trebuia să facă, inclusiv amănuntele legate de de dispariția mea. Au fost cele mai groaznice zile pe care le trăisem vreodată și până la rezultatul biopsiei, care nu a fost foarte concludent, m-am gândit că nu mai e nici o speranță. Speram să mai ajung să mă spovedesc, lucru pe care nu-l mai făcusem de foarte mulți ani, să vorbesc cu un preot și să mai mai merg încă o dată acasă, să-l văd pe tata. Nu am spus nimănui că sunt bolnavă, nu am simțit nevoia să vorbesc atunci cu rude sau cu prietenii puțini pe care îi aveam. Doar la serviciu, colegii mei de birou au aflat, odată cu intrarea mea în concediul medical.
Îmi veneau în minte mii de întrebări, de ce eu, de ce mie mi se întâmplă asta, dacă am greșit undeva, cândva, dacă eu mi-am provocat boala și cel mai înspăimântător gând, dacă este ereditară. Erau întrebări la care nimeni nu putea să-mi răspundă. Mă temeam să nu-mi pierd mințile.
Au urmat vizite la medici, așteptări interminabile, biopsia și stabilirea operației. Și senzația că totul s-a sfârșit. Că am ajuns prea târziu și că toate sunt în zadar. Că nu mai există viață după diagnostic, că trebuie să plec. A fost un drum greu. Cu ședințe de chimioterapie și radioterapie, în care am râs și-am plâns, alături de alte persoane cunoscute atunci. Cu care am legat prietenii. Cu care mi-am băut ceaiul sau cafeaua înainte de injecția cu otrava aceea vindecătoare. Care te făcea să agonizezi câteva zile, apoi parcă lucrurile reintrau în normal, până la următoarea ședință.
Au trecut doi ani și câteva luni de-atunci, încă nu am dat cele câteva kilograme jos, dimpotrivă, am mai acumulat și altele, nici tonifiată nu sunt, nici parfumul acela nu mi l-am cumpărat încă și nici n-am văzut Peru. Nu pot să port rochiile pe care mi le-aș dori și nici să defilez în pantofii cu toc favoriți. N-am să mai port niciodată decolteurile acelea de altădată. Dar sunt un om mai bun, boală aceasta m-a învățat că trebuie să prețuiesc fiecare clipă, să mă bucur de fiecare zi, de oamenii buni de lângă mine. A fost o lecție a vieții, prin care ți se spune că trebuie să schimbi ceva, drumul ales , lumea din jur sau pe ține însăți. Să te prețuiești, să ai din nou curaj, să iubești și mai ales să ierți . Și să te ierți. Să mergi mai departe. Și poate, cu puțin noroc, vei avea o viață frumoasă, cu ani mulți, buni și fericiți. Astăzi știu că există viață și după diagnostic.
Dacă vi se pare că ceva nu e în regulă cu voi, mergeți la medic, nu mai amânați, din frică sau dintr-o stranie inconștiență. Nu încercați să găsiți voi explicații pentru ce vi se întâmplă, nu vă documentați de pe net, există medici pentru asta, mai puțin simpatici uneori, cu care nu empatizezi întotdeauna, dar ale căror tratamente vă pot salva. Dar cu siguranță veți găsi și oameni minunați, care vă vor ajuta. Uneori pe coridoarele acelea interminabile, printre cei bolnavi, ca și voi. Se spune că nici o întâlnire nu e întâmplătoare. Sunt oameni care vin în viața ta, atunci când ai nevoie de ei. Ca împreună, să treci mai ușor de obstacolele vieții. Unii chiar seamănă cu tine. Alții sunt diferiți, dar de la toți ai ce învăța. Căutați și vorbiți cu cei care au trecut prin asta, există cu siguranță asociații care vă vor ajută să înțelegeți ce se întâmplă cu voi, unde veți găsi sprijin, mai ales în primele momente, când verdictul e crunt.
Nu știu cât timp mai am, nu știu când va trebui să plec. Aș vrea să rămân, lângă ai mei, să văd marea în fiecare an, să prind prima ninsoare, să văd toamnele ruginind parcurile și mălinul alb înflorind la fereastră, să stau în ploile de vară. Și voi lupta pentru asta. Nu voi fi dintre cei care vor aștepta sfârșitul. Mă voi ridica din pat în fiecare zi și îmi voi face patul. Mă voi gândi și la mine. Voi face ceea ce-mi place, îmi voi urma pasiunile. Voi merge înainte, cu speranța că voi fi bine, iar dacă nu, sperând că se vor inventa noi tratamente ce mă vor salva. Și mă voi bucura de fiecare răsărit , de fiecare apus de soare. Cu speranța, zâmbind. Și plângând uneori, dacă voi simți nevoia. Până în cea din urmă zi.”